[Seara tarziu, alaturi de bunica mea si o matusa indepartata, intr-o casa batraneasca, sat de ses, langa Focsani. Primesc un telefon, nu pot vorbi, asa ca folosesc a doua blasfemie a comunicarii interumane, dupa mobil: SMSul]
Nu pot vorbi, sunt cu babutzele langa mine; le-ai speriat de moarte cand ai sunat. Aici nu e lumea skype & sms, e lumea casului proaspat, a rosiilor romanesti, naturale, si a salatei de vinete home-made (which btw beats baba ganouj by far!), a discutiilor serioase, committed despre rubedenii, pana la nepoti si stranepoti, a mormintelor bunicilor bunicilor nostri, a familiilor de 7 din care se trag acum 7 familii de cate 3 fiecare (deh, s-a estompat traditia), a pozelor interbelice, cand oamenii isi asumau posturi aspirationale care le erau foarte la indemana (doar asa traiau si simteau), e lumea pravaliei strabunicului meu, a viei parintesti ("cum iesi din sat faci prima curba la stanga si tii tot in fata"), a fantanii de la rascruce “dupa care stii negresit cand sa cotesti spre scoala cea veche”, a vacutei bune care da lapte zilnic si e ascultatoare, a celor 50 de pui zburati care navalesc intr-un suflet la prima strigare, ca o ostire de voluntari (stiu ei ca uneori le da baba cas proaspat), a celor 9 pisoi si 3 catei, toti inutili si adorabili. Aici lumea se multumescte cu arenda anuala de 700 lei, atata timp cat pamantul ramane in familie, ca doar “pamantul e al nostru din strabuni”. Sunt lemne pentru iarna..magazia se transforma intr-o visterie ce adaposteste un tezaur nebanuit. Pepene rece..nu exista caviar pe lumea asta sa aduca oricaror snobi satisfactie comparabila. Desi drumurile de-abia daca sunt pietruite, masinile nu impresioneaza pe nimeni. Cine are nevoie de locomotie cand toata lumea, sufletul vietii, sunt concentrate in perimetrul satului? Si la urma urmei, daca e graba, oare nu exista biciclete?! Aici nu se vorbeste despre fete, sunt domnisoare, femeile sunt dame; e o pudoare care n-ar fi prevestit niciodata o monica columbeanu. A, era sa uit: e si graiul dulce moldovenesc! Te mangaie, orice cuvant e ca o picatura intr-un parau de doina, de dor, de patima. In lumea satului au intrat prin efractie doar telefonia fixa (dar doar ca sa poata da baba telefon de sarbatori si zile de nastere, rubedeniilor indepartate, dar mai ales copiilor si nepotilor plecati la capitala), si Dolce (dar doar pentru ca era la pachet cu telefonia intr-o oferta avantajoasa, iar toti stim ca imediat dupa sufletisti si sclipitori, moldovenii sunt abili). Ah, si e lumea lacrimilor varsate intre prietenii de joaca din copilarie, in amintirea shotiilor petrecute demult, cel putin acum 3 vieti de tineret ignorant, superficial si atotcunoscator (ca toti superficialii, dealtfel); dar sunt amintiri frumoase, ca doar nu plange nimeni dupa necazuri! E lumea redarii evlavioase a unor istorioare care au inspirat generatii ce au urmat, precum felicitarile primite in scris de strabunicul nostru pe marginea unui studiu stiintific, caligrafiate de nimeni altul decat Nicolae Iorga.. Ah, si e lumea scaunului de birou al tatalui bunicilor nostri, care a fost salvat de fiecare data de la pierzania ce-i e sortita mobilierului non-trend; dar cui ii pasa de trend, cand scaunul si tatal au ticluit impreuna planuri despre educatia fiecaruia dintre cei 7 copii, au dramuit impreuna banutii din afacerea interbelica de familie, au suferit in taina de pe urma ororii colectivizarii, si, cel mai important, o ajuta pe fiica de acum 72 de ani la pusul perdelelor lucrate manual, “ca doar e singurul scaun din casa pe care te poti baza; restul se pot rasturna, dar asta parca are radacini”. Si’nca ce radacini! Pana la urma despre asta e vorba, despre asta e viata!
[where from, that’s what you’re invited to blog about; where to, that’s what you’re invited to ponder on..]
